Emoţiile unei flori

Cum pot să descriu ce simt când nu știu exact ce simt?

 

E ca o durere, dar e furioasă,

E ca o durere care m-a apasă

E ca o durere, dar îmi vine sa urlu

E ca o durere de suflet din nou frânt

 

E ca o rană ce nu s-a vindecat niciodată și s-a deschis zvâcnind ca inima unei prăzi în faţa morții,

E ca o rana ce-a stat atât de mult nevindecată că a devenit o parte ce din când în când se rupe pentru a-mi aminti că e acolo

 

E o furie distrugătoare și răzbunătoare

E o furie ca un uragan în urma unei zi cu soare fără pic de nori

E o furie ca un foc ce nu mă iartă și care pare ca se-ncarcă din nefericirea mea

E o furie care se pune-n gât și nu mă lasă să respir

 

E toate astea și mai mult, mă copleșește acum și cel mai mic gând

Mă simt de parc-am fost jefuită și totuși nimic nu mi s-a furat

Mă simt de parcă tocmai mi-am luat o palmă din neant

Mă simt de parc-am dat frumos și-am primit căcat

 

E toate astea și mai mult, aș vrea să doară mai puțin,

Dar vezi, aşa e când iubești cinstit și afli c-alături a fost un ipocrit.

Searching for the sense of life online

 Lately, more and more people seem to look for what they need online. And when I say that I mean they are looking for "real bonding" in a fake world. Online gives anyone that opportunity to be whoever he/she/it wants to be. But then for me comes the part that doesn't have any rational explanation yet. 

So we've all seen "Tinder Swindler" and at some point, we all wanted to be him. Then we all recognized (to ourselves of course) that "there is a little bit of Anna in each of us".  If you haven't seen yet "Inventing Anna", I strongly recommend doing it. Firstly because we all dream one day to MAKE IT and secondly because if you truly understand the message behind all that glam and all that society one thing will be clear no matter what is the number of your online followers. That thing is people need people. Real people, real talks, real emotions, real life. 

But then comes this fake world of online that beats all hollow and just makes us feel completely useless, empty, and without any purpose, because we can't touch that sea of "prosperity and wealth" that we see online. 

Online is curated. And if there comes anyone to tell you otherwise just tell them to fuck off. And I tell you this because I, at some point, got lost in wanting to dive into this deep sea called "influencing" but then life gave me a huge health challenge, and even though I fought with all my willing, my body cracked because when things are not meant for you, you can't do shit. Even though people around me were succeeding, sometimes on my ideas, or having those AHA moments, for me nothing seemed to be working and that got me down, mentally speaking.

Let's talk a bit about people's success with other people's ideas. Because for me, honestly, that's fucked up. I mean I can understand the idea of stealing and transforming it your way, having in mind who/what was there for you at the beginning (and credit it). People realize what crediting means only when their idea or whatever is stolen. Until that moment they are the most creative, original, and fresh things on the market. Some of you may say I am a hater, maybe I am, I don't know and to be honest, I couldn't care less because like all of you I have "my truth" that I believe in. 

Do you remember when all we had was fixed telephones? If yes then you know that the only way to see each other was by scheduling a meeting and actually seeing each other to find out what's new. Don't get me wrong, I'm not against technology (I'd be a total hypocrite to say that), I'm against the monsters and the illusions online give to people, including myself. 

Sometimes I scroll online and charge myself with so many things that I don't need, but hey, that's the power of the internet. Sometimes, the internet is the best tool I use to solve challenges, but I also have to pay lots of attention because I never know what information may be fake or just placed there to start a movement and so on. So yes, every time I go online, I ask myself "The Socratic Questions".  

• What exactly does this mean? (for me)
• How does this relate to what we have been talking about? (is something that I need absolutely in my life and without it, my life can't continue)
• Can you give me an example? ( the power of example sometimes solves more than one problem)

I said previously that online affects mental health and there are so many articles on the internet that explores this subject. More sad is the fact that youngsters live now online more than they do in offline. And when online is down, panic starts because when you don't know how to deal with offline, well, there's the real problem. Online creates illusions in their mind and most of the time online doesn't fit with offline therefore many young people decide to end their life before they even start to live. I will post an article that speaks about this problem because seems like no matter how much awareness we do, is never enough awareness when it comes to those things. 

"Suicide is the second leading cause of death in young people aged 10–24 years, globally. However, it is challenging to detect and intervene early, as many of those who go on to die by suicide will not have interacted with mental health services. Novel mechanisms that underpin suicidal behaviours are required.

The internet is now ubiquitous globally and is used for educational, recreational, and social purposes. Social network sites (SNSs) and social media are web-based services entitling users to construct a personal profile, support user-generated content, connect with other users, and support ways for members to collaborate. However, as technology has progressed, the boundaries between the internet, social networking sites (SNSs), social media, online gaming, and digital technology have become increasingly blurred.

The links between self-harm, suicidal ideation, and later suicide attempts are well established, but nomenclature in this field varies. In the United States, suicide attempts, nonsuicidal self-injury (NSSI), and self-harm (with undetermined intent) are described separately, in contrast to Europe where ‘self-harm’ is used more broadly. We will focus on suicide attempts, one of the strongest known predictors of completed suicide. We will specifically focus on the evidence about adolescents aged 18 years and under, to be relevant to child and adolescent mental health service provision in most countries.
Seven systematic reviews published to date have found an association between increased screen time and worse mental health in young people, and the association between cyberbullying and suicidal behaviour is described in a recent meta-analysis. However, the existing evidence suggests that the relationship between internet use and self-harm and suicidal behaviour is mixed with potential for harm, but also scope to foster a sense of community, offering isolated young people supportive contacts. Guidance is required, but there remains a paucity of evidence to inform this. There are suggestions for strategies, such as: a ‘Family Media Use Plan’, ‘Digital Literacy’ being taught in schools, increased support for parents, and the need for funding of new research, to ensure future guidance is evidence-based.

No previous review has specifically investigated the association between social media/internet use and completed or attempted suicide in adolescents (under 19 years). This review aims to fill that knowledge gap, as well as outline some of the recent developments in this field of enquiry."

Those statistics are from the US mostly, but imagine going further and further in the world and taking into consideration that education and the personal filter are not always present. Therefore we will have friendships based only on the number of followers, places visited, and the "online persona" we all want to have in our life.

Some things will never change (discrimination, bullying, cyberbullying, violence, and crimes) but what can we can do is make as much awareness as we can and become the example we need in our life. In the beginning, it will be very consuming, but as with any process (trust the process!!!), it takes time. 

A professor asked his students if they have 10 friends whom they can call at any hour and help them without any questions asked and he gave 10 minutes for them to think. He also told them that family doesn't count. Therefore most of the students realized that without taking into consideration their family, most of them had less than 5 friends, real friends. I strongly advise you to do this exercise of imagination and just look around you.

 In the end, all those who are "living for" online will be probably very sad people in real life because the algorithm of life isn't unfortunately based on a code. It's based on energy and unfortunately, online energy is not always the energy you need. 

Gânduri despre rânduri

 

Stăteam cu prietena mea de vorbă de-ale sufletului stări 

Şi-ncercam să ne dăm seama dacă suntem noi balauri 

Şi când zic noi, ne ştim astea la care fac apel

Astea de ştim ce vrem şi-o spunem drept şi clar

Şi ne trezim parcă suntem la un bal, 

Unde prinţul pare că e armăsar, dar e doar un cal balan 

Oricum şi de-ar fi aşa, oricum o vom da tot noi ne-o "vom lua"

Că lumea e rea şi e de căcat, cum ai zis ceva cum hop urât s-a mai luat

Atât de sensibilă e toata lumea că ţi-e şi frică să mai spui ceva de teamă să nu intri în radarul poliţiei internetului

Că deh, poliţia internetului nu doarme decât atunci când o comit ei sau e vreunu din gaşca asta a lor

Atunci e ok, că o mână pe alta se spală 


Şi revin la prietena mea cu care multe-am vorbit de-a lungul timpului 

Şi-am exprimentat de-ale prieteniei teste şi ne-am şi certat şi-am şi evoluat că asta e iubire cu adevarat!

Când îţi pasă de prietena ta atâta că te doare când şi pe ea o doare

Că te bucuri când e vreo reuşită şi te cruceşti de are de-a face cu vreo ispită. 

Asasin felin

Simt o durere în piept cum numai când Api a plecat. Mă doare şi ştiu că e doar durerea mea. Lumea-mi spune: „de ce plângi, e doar o pisică?”

DOAR O PISICĂ pentru voi, le-aş urla înapoi, dar pentru mine, tu ghem mic de blană torcător erai mult mai mult de atât. Scriu şi inima stă să-mi sară din piept de durere. Te plâng şi nu mă pot calma, pentru că durerea ce-o simt şi-o port acum o simt de parcă aveam o rană ce-abia se prinsese în urma lui Api şi plecarea ta a deschis parcă mai tare această rană. Mi-a trebuit mai mult de-un an să mă obişnuiesc cu ideea că el a ales să plece. Încă mă uit la poze şi la clipuri şi mă trec diverse stări, dar am reuşit cu timpul să-nvăţ că oricât aş iubi, nimic nu e veşnic.

               Mi-e dor de Api şi tu făptură minunată pe care te-am numit Tzitzilica ai plecat atât de brusc şi-atât de violent. Că nu degeaba-i vorba aia cu pisica curioasa. Curiozitatea asta te-a costat viaţa. Totuşi au rămas surioarele tale, dar nu mai e la fel.

               Nu am înteles când surioara ta mergea la burlan şi se uita tristută şi încerca să îmi arate că tu nu mai eşti. Mă poţi ierta?

               Am înţeles că aici pe cartier se mai poartă otrăvirea felinelor cu diverse. Mi-aş dori să pot să am puterea să îi otrăvesc şi eu pe cei care fac astfel de practici. Şi parcă mi-e din ce în ce mai clar că otravirea a fost lucru care ţi-a curmat viaţa atât de brusc. Cu 5 zile înainte să te găsesc pe tine, am găsit o altă pisică moartă lângă gard şi, şi-atunci am plâns pentru că nu pot accepta că cineva poate fi atât de crud.  

Ce om fără suflet omoară un pui de pisică? Câtă răutate zace în inima acelui ins care îşi asuma rolul de călău şi cum poate el dormi liniştit ştiind că a luat un suflet inocent lipsit de apărare?

               Ştiu, pentru mulţi sensibilitatea mea e deranjantă, dar mă doare-n pulă de părerile lor. Pentru că, cum iubesc eu pisicile şi cum le iubesc pe astea de vin la casa sufletului meu, numai Dumnezeu ştie.

               Am învăţat atât de multe de la pisici, cum unii oameni n-au învăţat în multele şcoli de le-au făcut. Am învăţat că e important ca o pisică să aibă independenţa ei, că dacă nu o are te lasă cu prima ocazie, chiar dacă are parte de dragoste şi tot confortul.

               Şi totuşi cât de lipsit de emoţie să fii să omori ceva ce nu cuvâtă? Ce fel de demon l-a cuprins pe cel ce ţi-a hotărât soarta?

               Mi-aş dori să pot avea puterea să te aduc înapoi, să fii cu surioarele tale să creşteţi împreună frumos cum aţi pornit în acest drum al vieţii de felină. Dar vezi tu câteodată toate cele 9 vieţi le curmă un cretin fără scrupule. Mă scuzi că vorbesc urât, dar cumpătul mi l-am pierdut şi în ţeapă i-aş trage pe ăştia şi capete lor la poartă mi le-as pune să se ştie că cine curmă viaţă de necuvântatoare, o să aibă parte de astfel de tratare.

Ai plecat când nu mă aşteptam. Nu credeam că o să mă doară atât de tare, dar când te-am văzut inertă şi fără suflare am simţit un cuţit in piept. Lacrimi îmi curg şiroaie pe obraz şi nu îmi pot imagina în ce chinuri groaznice ai murit.  

                                            Te iubesc infinit!

 

              

Testament

 

Şi când a fi să mor, vă rog de azi, cu niște dor

Să mă-ngropați la umbră, că de arșiță-s sătulă.

Nu vreau lume multă, vreau grup restrâns,

La umbră, departe de lume şi spus.

Nimic nu-i mai apăsator în închisoarea minţii ca scăpătatul soarelui,

Stau constant şi mă întreb, dacă-n gânduri mă constrâng să fiu în al lumii rând.

 

E atât de cald şi aerul e zdrobitor, mi-e dor de briza Ciprului dogoritor

Mi-e dor de pajiștea arsă din spatele casei, să ies pe terasă să-mi iau lămâia-n plasă

Să-mi storc un pahar în gheață divină, să pun niște miere și-apare o felină.

E a zecea generație de pisici care trage la casa, la noi, aici...

Şi-s frumoase din cale-afară, sălbatice dragele, dar mâncarea-i de vină

Că le atrage mirosu' de grătare româneşti, de mirodenii şi de poveşti

Căci aici de fiecare dată, mă-ncarc cu energie patentată de la mare dragoste de tată

Până şi când ne certăm ador, că-l văd, că-i simt neliniştea, că nu e dor dogoritor.

 

E atât de cald şi simt cu dor că şi la Mureş, la Mama Iaia pe prispă, cu-n sifon

Ghoghi s-a dus, dar amintirea lui, cât timp oi fi, rămâne vie.

Mi-e dor, mi-e foarte dor de el, cu el am învăţat dragostea de sat,

Cu Goghi-am fost prima dată cu vaca, el m-a învăţat să dau cu sapa

Contrar imaginii de orășeancă, mereu mi-a plăcut viaţa de ţară

Am învățat că găinile fac purici,

Că porcii-s mult mai gălăgioși în martie,

Că viaţa la oraş rulează frumos,

Dar nimic nu se compară cu-n asfinţit de pe un deal umbros

Să nu uitaţi ce v-am rugat, nu staţi în umbră nefondat,

Dar mie, mie da-ţi-mi umbră, e arşiţă

Şi nu e loc de umbră.....

 

Abuz de tastatură

 

„Mamă, ce tare scrii!”, „marfă rău ideea”, „bă ce ingenios”, „m-am regăsit”, „am simţit ce-ai scris/făcut tu acolo” etc.

Tot zic că trăim nişte vremuri în care ne plac toţi şi toate-s faine. Dar sunt? Că personal m-aş bucura mai tare dacă ai împărtăşi ce am creat şi cu restul oamenilor. Nu zic, mă bucură feedback-ul direct, dar mă fericeşte momentul ăla când văd că ţi-a plăcut atât de tare ce-am creat că ai simţit nevoia să împarţi şi cu oamenii tăi.

Poate sunt eu prea visătoare, încă mai sper, încă mai cred, că undeva în adâncul faţetelor internetului, există nişte urmă de suflet. Dar, mna, eu şi plâng uşor. Unii spun că mi-s prea sensibilă, alţii prea puternică. Eu plâng să mă eliberez. Şi mă doare ma ipocrizia asta. Mă consumă şi-mi vine să urlu. Efectiv îmi vine să ies la mine aici în cartier, să mă transform în ploaie şi să ţip cât mă ţin norii de tare.

E trist. Şi-mi dau seama că e trist. Dar sunt oameni care nu realizează că această indiferenţă are impact pe termen lung asupra artiştilor. Pentru că oamenii ăştia stau ore, zile, săptămâni, pentru concept. După ce au conceptul, vine partea de implementare a lui. De multe ori conceptul nu se pupă cu ceea ce se poate face şi e nevoie de readaptare a situaţiei, şi implicit de regândire a conceptului. Şi tot aşa.

Şi zic artişti pentru că în general urmărim în mediul online oameni care se dau peste cap, pentru ca tu, cel care stai şi dai din deget, să te opreşti, pentru, nu mai mult de 5 secunde, să dai o inimioară. Asta, desigur în cazurile fericite, că-n mod normal te uiţi, dai like mental, treci mai departe şi intri tot la scandal. Că noi suntem şi un popor de scandalagii cumva. Bârfa şi răutatea asta gratuită nu e de azi de ieri. Recent mi-a citit tata un text pe care l-am rugat să mi-l trimită şi simt nevoia să-l pui aici pentru că el spune multe despre cum suntem noi ca popor încă din felul în care sunt formulate expresiile. Cumva din momentul acela, am înţeles, că noi suntem nişte barbari. Şi că dacă nu vine cu apreciere din străinătate, noi, intern, nu ştim să apreciem. Mă rog, nu ştim să apreciem în proporţie de 80% ca să păstram regula cu 80-20. Şi dacă apreciem, nu apreciem până la capăt. Că aşa suntem noi, ne plac mult jumătăţile.

Pun textul, că-mi vin multe idei între timp şi n-aş vrea să nu împart şi cu tine „comoara” aceasta lingvistică şi-ţi mai explic după de ce sunt suparată.

„Mi-am dat seama că în însăși limba noastră, în dulcele nostru grai, se ascunde un secret despre natura noastră românească.

Noi suntem, prin excelență, niște bătăuși.

Ne place bătaia!

O și cunoaștem bine, că am mai luat. Pai ia fiți atenți aici:

- Noi ne începem fiecare sărbătoare cu o bătaie, pentru că noi nu curățăm covoare, noi le batem (săracele!).

- Noi nu parcurgem un drum, noi îl batem (ce-om avea cu el?!) 

- Chiar și când suntem gânditori, cu un început de intelectuali, tot ne bate... un gând. 

- Inima noastră de român pur sânge, nu pompează, nu ticăie, ca la orice muritor de rând, ci bate! 

- Pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci scurt - ne bat, mai ales dacă sunt românești. 

- Nu mai poti sa ii urezi, dom'le, de bine cuiva, că tot la violență ajungi: „Bată-te norocul să te bată!”, iar când te-ai săturat de el îi urezi: "„Cale bătută!”.

- Unul dintre dansurile noastre tradiționale (din zona Moldovei, evident ) este „Bătuta”.

- Laptele nostru nu-i fermentat, nuuuu... el e bătut.

- Noi nu ciocănim, noi batem la ușă. De ciocănit poate oricine, dar când vine rumânu', trebuie să simți!

- Cândva, unele femei, câștigau un ban cinstit din bătaie - băteau la mașină, răilor, la ce v-ați gândit?!

- Nu știm sa avem o competiție sportivă loiala nicăieri. Scopul nostru e sa-l batem pe ăla.

- ... la noi până si vântul bate, pe afară si prin buzunare (uneori) si-apoi ii mai dă și cu ploaie. Si atunci stii ca ești bătut și de soartă, nu doar de consoartă.

- Ai zice că „a bate” e unul dintre verbele preferate, cu litera „B”,

ale românilor după „a bea” și deseori se petrec chiar în ordinea asta.

- Să mă bată Dumnezeu dacă nu iubesc eu limba asta a noastră!

- Eh... dar ce-mi bat eu gura aici..

- Dar știți vorba aia: gura bate fundu' ..... “

            Şi noi nu ne susţinem decăt dacă e cineva pe val sau daca cineva moare. Şi-ţi dau câteva exemple simple: Halep, „campioana noastră”, Cristian Mungiu „regizorul nostru”, Andrei Gheorghe „marele nostru om de media” etc.  

            Concret, noi, cu ce am susţinut pe cineva vreodată? Dar noi, toţi nişte comentatori de altfel. Toţi ştim istorie şi cum au crescut restu şi capra vecinului mereu a fost mai grasă că „ăla  ştiu eu ce a făcut şi a dres”.

Şi e trist mă, e trist că ne mâncăm ca proştii între noi şi vin alţii şi se servesc din ce ar trebui să mâncam noi. Că noi, suntem preocupaţi să înmânăm „bătaie virtuală”, să dăm din degete pentru că din gură nu suntem îndeajuns de rapizi să putem formula corect un argument.

Între uz şi abuz, noi unde suntem? Că-ţi prinde conţinutul meu, dar faci abuz de tastatură.

            Zicea Oreste la un curs, că e nevoie de trei generaţii să schimbi o mentalitate. Tind să cred că-i nevoie de mai multe. Dar sper să mă înşel şi sper să reuşesc să ajung în punctul în care nu mă mai consumă indiferenţa şi escobar-ul. În mintea mea utopică, noi facem echipă şi noi lucrăm pentru ca nouă să ne fie bine. 

Într-o zi.....

  

2 săptămâni şi încă alte două

 Am avut de făcut la un curs la facultate o temă cu subiectul 2 săptămâni. 2 săptămâni de când se declanşează un ceva. Eu am ales să scriu despre Api*, motanul meu pierdut de o lună imediat. 

Din primul moment în care mi-a fugit motanul din braţele am ştiut că timpul se va scurge diferit. L-am căutat sub toate mașinile, în toate cotloanele în care credeam că s-ar putea ascunde. Zona în care l-am pierdut este o zonă plină de case cu curţi şi implicit cu multe locuri ascunse.
            Motanul meu e negru, are coada ruptă-n două locuri, e atletic și curios. Nu mă-ndoiesc, că se va descurca, pentru că l-am educat bine, însă golul rămas în urma plecării lui, mi-a sfâșiat inima. Am citit peste tot că primele 48 de ore sunt esențiale în găsirea lui, așa că m-am înarmat cu răbdare, cu „sfântul plic”, cu lanternă, cu jucăriile preferate și-am început căutările. După cum am spus mai sus, zona în care l-am pierdut este o zonă greu accesibilă, chiar dacă este în centrul capitalei, e un bidonvil cu foarte multe clădiri părăsite. De altfel, locul este populat de pisici care mai de care, iar oamenii din cartier au grijă ca acestea să aibă apă şi bobiţe, contrar felului în care au grijă de casele lor.
            Şi totuși, motanul meu nu e de găsit niciunde. Zilele au trecut parcă mai repede ca niciodată și eu tot nu mi-am găsit Api-ul. Dimineaţa mă trezeam şi speram să-mi fie la cap şi totul să fie doar un vis urât. Psihic am fost şi încă sunt distrusă, însă nu pot lasă supărarea să-mi controleze întreaga ființă. Cum treceau zilele mi-am dat seama că motanul pentru mine nu era doar un simplu animal de companie. Era locul unde mă retrăgeam să sufăr atunci când lumea mi se părea nemiloasă, locul în care mergeam prima dată să mă bucur, practic Api pentru mine era elementul care-mi dădea puterea de a face imposibilul posibil.
            În prima săptămână, mă trezeam dimineața, îmi făceam cafeaua, mi-o puneam la pachet, pregăteam bobițele şi plecam în căutarea lui. Așa am descoperit că în proximitatea locului în care l-am pierdut se află Teatru de Comedie, Sinagoga, Electrecord (pentru cine mai tine minte discurile) și foarte multe locații despre care am auzit vorbindu-se, însă până acum nu aveam idee unde sunt pe harta. Cert este că am redescoperit Bucureștiul, chiar dacă împrejurările au fost nefaste. L-am redescoperit strigând „Api, pis pis pis. Unde ești mami? Hai acasă”, în timp ce șiroaiele de lacrimi îmi curgeau pe obraji. Raţional ştiam că este aproape imposibil să îl mai găsesc, însă copilul din mine îşi dorea şi încă îşi doreşte să apară din clipă în clipă.

În a doua săptămână de căutări, am hotărât că este momentul să și postez pe grupuri de pisicari, în speranța că am făcut tot ce este fizic posibil să îl găsesc. Am lipit afișe, am vorbit cu oamenii din zonă. Îmi povesteau prieteni că nu există om care să treacă prin zonă şi să nu ştie de „motanul negru cu coada ruptă-n două locuri”. Cumva faptul că oamenii s-au mobilizat să mă ajute să îl caut mi-a mai domolit din suferință, însă ştim cu toţii cum e când ajungi să stai tu cu tine în palatul gândurilor şi să analizezi momentul rupturii din toate unghiurile posibile şi imposibile. Pe grupurile în care am postat mi s-au dat tot felul de sfaturi, pe care cumva le-am aplicat din instict fără să mă gândesc că există anumite reguli în cautarea animalelor pierdute.
            Şi ca să nu-mi pierd minţile mi-am făcut un jurnal în care îi scriu, sub forma de scrisoare, ce activităţi am fi făcut, cum a decurs ziua mea şi-mi vărs suferinţa printre lacrimi în paginile goale şi lipsite de orice fel de empatie.
            Ce m-a ajutat să nu pic în depresie au fost prietenii şi familia care au ştiut exact cum să acţioneze şi mi-au mai temperat din suferinţă şi pentru asta le voi fi veşnic recunoscătoare. Am realizat că de-a lungul timpului am reuşit să mă înconjor de oameni care-mi fac bine sufletului şi care sunt acolo pentru mine necondiţionat. Şi asta ajută. Ajută să ştii că nu eşti singur. Altfel treci prin toate cu echipă.

            Între timp l-am zărit pe Api, în a 3-a săptămâna, când deja mă-mpăcasem cu ideea că nu l-oi mai vedea curând. Dar vezi tu, nu știu dacă e bine ce s-a-ntâmplat pentru că în urma acestei interacțiuni sunt mai confuză ca oricând. Şi sunt confuză pentru că l-am zărit pentru o secundă, l-am strigat, m-a mieunat şi parcă a intrat în pământ din nou. Şi uite-mă cum alergam spre casa să-i iau pisicii cutia preferata să o aduc la locul faptei, să stau şi să sper ca poate poate....
            La nici 10 minute de mers pe jos de locu faptei, e o zona plină, da and zic plină, e plină de pisici. Albe, negre, tărcate, mici, mari, e ca la piaţă, pe alese. Şi toate, dar efectiv toate când trec pe acolo mă aşteaptă ca pe pâinea caldă. Toate mi-s dragi, dar 2 din ele efectiv mi-au intrat la suflet. Una e albă şi are doar 3 picioare şi e atât de iubitoare, cum rar mi-a fost dat sa întâlnesc felină pân-acu. Şi a doua preferată e un motănel negru și el pe iubire maximă, dar nu la fel ca cea albă. Stăteam acum şi mă gândeam că pe cel negru l-am botezat deja e Negruţu, pe care îl strig direct UŢU, când ajung în zona, dar pe pisica albă încă n-am botezat-o. Cred că o sa îi zic Alba, cu gândul for some reason la actrița Jessica Alba, nu mă-ntreba raționamentul. Ah şi mai e Tom degețel, un piticot de pisic, mic mic şi drăguț, nu cred că are mai mult de o lună două, un nătăflet. Dac-aş sta la casă, le-aş lua pe toate să le iubesc, să dorm cu ele şi să am grijă să fie iubite. Aşa că neavând această variantă, merg zilnic pe la ele, stau şi le hrănesc, mă iubesc cu ele şi plând de fiecare dată când plec, că mi se rupe inima că eu am unde merge acasă şi le las acolo. Mă-ncalzeşte totuşi gândul că, mâine o să mă vad iar cu ele.  

            Cu toate astea, am momente când plec de la pisicoterapia mea şi merg spre Api şi în sinea mea mă rog să apară şi el cum îmi apare gaşca asta noua de iubitoare. Dar nu apare şi mă-ntristez şi-o iau la pas cu coada-ntre picioare şi ajung iar la gaşca gata de iubire şi-mi mai alin din tristeţe. 

            Mi-e dor de Api şi-mi va fi dor mult timp de-acum încolo.

---

* Api-numele motanului (din grecescul „αγαπώ”= iubire, api= forma prescurtată a cuvântului iubit „αγαπη”)