Abuz de tastatură

 

„Mamă, ce tare scrii!”, „marfă rău ideea”, „bă ce ingenios”, „m-am regăsit”, „am simţit ce-ai scris/făcut tu acolo” etc.

Tot zic că trăim nişte vremuri în care ne plac toţi şi toate-s faine. Dar sunt? Că personal m-aş bucura mai tare dacă ai împărtăşi ce am creat şi cu restul oamenilor. Nu zic, mă bucură feedback-ul direct, dar mă fericeşte momentul ăla când văd că ţi-a plăcut atât de tare ce-am creat că ai simţit nevoia să împarţi şi cu oamenii tăi.

Poate sunt eu prea visătoare, încă mai sper, încă mai cred, că undeva în adâncul faţetelor internetului, există nişte urmă de suflet. Dar, mna, eu şi plâng uşor. Unii spun că mi-s prea sensibilă, alţii prea puternică. Eu plâng să mă eliberez. Şi mă doare ma ipocrizia asta. Mă consumă şi-mi vine să urlu. Efectiv îmi vine să ies la mine aici în cartier, să mă transform în ploaie şi să ţip cât mă ţin norii de tare.

E trist. Şi-mi dau seama că e trist. Dar sunt oameni care nu realizează că această indiferenţă are impact pe termen lung asupra artiştilor. Pentru că oamenii ăştia stau ore, zile, săptămâni, pentru concept. După ce au conceptul, vine partea de implementare a lui. De multe ori conceptul nu se pupă cu ceea ce se poate face şi e nevoie de readaptare a situaţiei, şi implicit de regândire a conceptului. Şi tot aşa.

Şi zic artişti pentru că în general urmărim în mediul online oameni care se dau peste cap, pentru ca tu, cel care stai şi dai din deget, să te opreşti, pentru, nu mai mult de 5 secunde, să dai o inimioară. Asta, desigur în cazurile fericite, că-n mod normal te uiţi, dai like mental, treci mai departe şi intri tot la scandal. Că noi suntem şi un popor de scandalagii cumva. Bârfa şi răutatea asta gratuită nu e de azi de ieri. Recent mi-a citit tata un text pe care l-am rugat să mi-l trimită şi simt nevoia să-l pui aici pentru că el spune multe despre cum suntem noi ca popor încă din felul în care sunt formulate expresiile. Cumva din momentul acela, am înţeles, că noi suntem nişte barbari. Şi că dacă nu vine cu apreciere din străinătate, noi, intern, nu ştim să apreciem. Mă rog, nu ştim să apreciem în proporţie de 80% ca să păstram regula cu 80-20. Şi dacă apreciem, nu apreciem până la capăt. Că aşa suntem noi, ne plac mult jumătăţile.

Pun textul, că-mi vin multe idei între timp şi n-aş vrea să nu împart şi cu tine „comoara” aceasta lingvistică şi-ţi mai explic după de ce sunt suparată.

„Mi-am dat seama că în însăși limba noastră, în dulcele nostru grai, se ascunde un secret despre natura noastră românească.

Noi suntem, prin excelență, niște bătăuși.

Ne place bătaia!

O și cunoaștem bine, că am mai luat. Pai ia fiți atenți aici:

- Noi ne începem fiecare sărbătoare cu o bătaie, pentru că noi nu curățăm covoare, noi le batem (săracele!).

- Noi nu parcurgem un drum, noi îl batem (ce-om avea cu el?!) 

- Chiar și când suntem gânditori, cu un început de intelectuali, tot ne bate... un gând. 

- Inima noastră de român pur sânge, nu pompează, nu ticăie, ca la orice muritor de rând, ci bate! 

- Pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci scurt - ne bat, mai ales dacă sunt românești. 

- Nu mai poti sa ii urezi, dom'le, de bine cuiva, că tot la violență ajungi: „Bată-te norocul să te bată!”, iar când te-ai săturat de el îi urezi: "„Cale bătută!”.

- Unul dintre dansurile noastre tradiționale (din zona Moldovei, evident ) este „Bătuta”.

- Laptele nostru nu-i fermentat, nuuuu... el e bătut.

- Noi nu ciocănim, noi batem la ușă. De ciocănit poate oricine, dar când vine rumânu', trebuie să simți!

- Cândva, unele femei, câștigau un ban cinstit din bătaie - băteau la mașină, răilor, la ce v-ați gândit?!

- Nu știm sa avem o competiție sportivă loiala nicăieri. Scopul nostru e sa-l batem pe ăla.

- ... la noi până si vântul bate, pe afară si prin buzunare (uneori) si-apoi ii mai dă și cu ploaie. Si atunci stii ca ești bătut și de soartă, nu doar de consoartă.

- Ai zice că „a bate” e unul dintre verbele preferate, cu litera „B”,

ale românilor după „a bea” și deseori se petrec chiar în ordinea asta.

- Să mă bată Dumnezeu dacă nu iubesc eu limba asta a noastră!

- Eh... dar ce-mi bat eu gura aici..

- Dar știți vorba aia: gura bate fundu' ..... “

            Şi noi nu ne susţinem decăt dacă e cineva pe val sau daca cineva moare. Şi-ţi dau câteva exemple simple: Halep, „campioana noastră”, Cristian Mungiu „regizorul nostru”, Andrei Gheorghe „marele nostru om de media” etc.  

            Concret, noi, cu ce am susţinut pe cineva vreodată? Dar noi, toţi nişte comentatori de altfel. Toţi ştim istorie şi cum au crescut restu şi capra vecinului mereu a fost mai grasă că „ăla  ştiu eu ce a făcut şi a dres”.

Şi e trist mă, e trist că ne mâncăm ca proştii între noi şi vin alţii şi se servesc din ce ar trebui să mâncam noi. Că noi, suntem preocupaţi să înmânăm „bătaie virtuală”, să dăm din degete pentru că din gură nu suntem îndeajuns de rapizi să putem formula corect un argument.

Între uz şi abuz, noi unde suntem? Că-ţi prinde conţinutul meu, dar faci abuz de tastatură.

            Zicea Oreste la un curs, că e nevoie de trei generaţii să schimbi o mentalitate. Tind să cred că-i nevoie de mai multe. Dar sper să mă înşel şi sper să reuşesc să ajung în punctul în care nu mă mai consumă indiferenţa şi escobar-ul. În mintea mea utopică, noi facem echipă şi noi lucrăm pentru ca nouă să ne fie bine. 

Într-o zi.....

  

2 săptămâni şi încă alte două

 Am avut de făcut la un curs la facultate o temă cu subiectul 2 săptămâni. 2 săptămâni de când se declanşează un ceva. Eu am ales să scriu despre Api*, motanul meu pierdut de o lună imediat. 

Din primul moment în care mi-a fugit motanul din braţele am ştiut că timpul se va scurge diferit. L-am căutat sub toate mașinile, în toate cotloanele în care credeam că s-ar putea ascunde. Zona în care l-am pierdut este o zonă plină de case cu curţi şi implicit cu multe locuri ascunse.
            Motanul meu e negru, are coada ruptă-n două locuri, e atletic și curios. Nu mă-ndoiesc, că se va descurca, pentru că l-am educat bine, însă golul rămas în urma plecării lui, mi-a sfâșiat inima. Am citit peste tot că primele 48 de ore sunt esențiale în găsirea lui, așa că m-am înarmat cu răbdare, cu „sfântul plic”, cu lanternă, cu jucăriile preferate și-am început căutările. După cum am spus mai sus, zona în care l-am pierdut este o zonă greu accesibilă, chiar dacă este în centrul capitalei, e un bidonvil cu foarte multe clădiri părăsite. De altfel, locul este populat de pisici care mai de care, iar oamenii din cartier au grijă ca acestea să aibă apă şi bobiţe, contrar felului în care au grijă de casele lor.
            Şi totuși, motanul meu nu e de găsit niciunde. Zilele au trecut parcă mai repede ca niciodată și eu tot nu mi-am găsit Api-ul. Dimineaţa mă trezeam şi speram să-mi fie la cap şi totul să fie doar un vis urât. Psihic am fost şi încă sunt distrusă, însă nu pot lasă supărarea să-mi controleze întreaga ființă. Cum treceau zilele mi-am dat seama că motanul pentru mine nu era doar un simplu animal de companie. Era locul unde mă retrăgeam să sufăr atunci când lumea mi se părea nemiloasă, locul în care mergeam prima dată să mă bucur, practic Api pentru mine era elementul care-mi dădea puterea de a face imposibilul posibil.
            În prima săptămână, mă trezeam dimineața, îmi făceam cafeaua, mi-o puneam la pachet, pregăteam bobițele şi plecam în căutarea lui. Așa am descoperit că în proximitatea locului în care l-am pierdut se află Teatru de Comedie, Sinagoga, Electrecord (pentru cine mai tine minte discurile) și foarte multe locații despre care am auzit vorbindu-se, însă până acum nu aveam idee unde sunt pe harta. Cert este că am redescoperit Bucureștiul, chiar dacă împrejurările au fost nefaste. L-am redescoperit strigând „Api, pis pis pis. Unde ești mami? Hai acasă”, în timp ce șiroaiele de lacrimi îmi curgeau pe obraji. Raţional ştiam că este aproape imposibil să îl mai găsesc, însă copilul din mine îşi dorea şi încă îşi doreşte să apară din clipă în clipă.

În a doua săptămână de căutări, am hotărât că este momentul să și postez pe grupuri de pisicari, în speranța că am făcut tot ce este fizic posibil să îl găsesc. Am lipit afișe, am vorbit cu oamenii din zonă. Îmi povesteau prieteni că nu există om care să treacă prin zonă şi să nu ştie de „motanul negru cu coada ruptă-n două locuri”. Cumva faptul că oamenii s-au mobilizat să mă ajute să îl caut mi-a mai domolit din suferință, însă ştim cu toţii cum e când ajungi să stai tu cu tine în palatul gândurilor şi să analizezi momentul rupturii din toate unghiurile posibile şi imposibile. Pe grupurile în care am postat mi s-au dat tot felul de sfaturi, pe care cumva le-am aplicat din instict fără să mă gândesc că există anumite reguli în cautarea animalelor pierdute.
            Şi ca să nu-mi pierd minţile mi-am făcut un jurnal în care îi scriu, sub forma de scrisoare, ce activităţi am fi făcut, cum a decurs ziua mea şi-mi vărs suferinţa printre lacrimi în paginile goale şi lipsite de orice fel de empatie.
            Ce m-a ajutat să nu pic în depresie au fost prietenii şi familia care au ştiut exact cum să acţioneze şi mi-au mai temperat din suferinţă şi pentru asta le voi fi veşnic recunoscătoare. Am realizat că de-a lungul timpului am reuşit să mă înconjor de oameni care-mi fac bine sufletului şi care sunt acolo pentru mine necondiţionat. Şi asta ajută. Ajută să ştii că nu eşti singur. Altfel treci prin toate cu echipă.

            Între timp l-am zărit pe Api, în a 3-a săptămâna, când deja mă-mpăcasem cu ideea că nu l-oi mai vedea curând. Dar vezi tu, nu știu dacă e bine ce s-a-ntâmplat pentru că în urma acestei interacțiuni sunt mai confuză ca oricând. Şi sunt confuză pentru că l-am zărit pentru o secundă, l-am strigat, m-a mieunat şi parcă a intrat în pământ din nou. Şi uite-mă cum alergam spre casa să-i iau pisicii cutia preferata să o aduc la locul faptei, să stau şi să sper ca poate poate....
            La nici 10 minute de mers pe jos de locu faptei, e o zona plină, da and zic plină, e plină de pisici. Albe, negre, tărcate, mici, mari, e ca la piaţă, pe alese. Şi toate, dar efectiv toate când trec pe acolo mă aşteaptă ca pe pâinea caldă. Toate mi-s dragi, dar 2 din ele efectiv mi-au intrat la suflet. Una e albă şi are doar 3 picioare şi e atât de iubitoare, cum rar mi-a fost dat sa întâlnesc felină pân-acu. Şi a doua preferată e un motănel negru și el pe iubire maximă, dar nu la fel ca cea albă. Stăteam acum şi mă gândeam că pe cel negru l-am botezat deja e Negruţu, pe care îl strig direct UŢU, când ajung în zona, dar pe pisica albă încă n-am botezat-o. Cred că o sa îi zic Alba, cu gândul for some reason la actrița Jessica Alba, nu mă-ntreba raționamentul. Ah şi mai e Tom degețel, un piticot de pisic, mic mic şi drăguț, nu cred că are mai mult de o lună două, un nătăflet. Dac-aş sta la casă, le-aş lua pe toate să le iubesc, să dorm cu ele şi să am grijă să fie iubite. Aşa că neavând această variantă, merg zilnic pe la ele, stau şi le hrănesc, mă iubesc cu ele şi plând de fiecare dată când plec, că mi se rupe inima că eu am unde merge acasă şi le las acolo. Mă-ncalzeşte totuşi gândul că, mâine o să mă vad iar cu ele.  

            Cu toate astea, am momente când plec de la pisicoterapia mea şi merg spre Api şi în sinea mea mă rog să apară şi el cum îmi apare gaşca asta noua de iubitoare. Dar nu apare şi mă-ntristez şi-o iau la pas cu coada-ntre picioare şi ajung iar la gaşca gata de iubire şi-mi mai alin din tristeţe. 

            Mi-e dor de Api şi-mi va fi dor mult timp de-acum încolo.

---

* Api-numele motanului (din grecescul „αγαπώ”= iubire, api= forma prescurtată a cuvântului iubit „αγαπη”)

        

La obârșie muză, în realitate scuză

"Si guraliv si de nimic,Te-ai potrivi cu mine..."

Of, de-ar ști Eminescu că mai nimic nu s-a schimbat și că imaginea femeii de o tot idolatriza el e acum, egală cu zero. 

Of, de-ar ști el că nimic nu s-a schimbat, ba chiar că, acum, bărbatul e mai muiere decât ea, cea purtătoare de vagin.

Of, de-ar ști filozofii ce s-a ales de "școala vieții" și-aici îmi permit să pun un comentariu de-al unui internaut a ceea ce reprezintă pentru el/ea ce-am menționat eu mai la începutul acestei fraze. 

"Da, scoala vietii e foarte buna....stiu pe unu care umbla cu una care e mare panarama si chestia e ca toata lumea stie ca aia se freaca cu mai multi,pe un plin la masina,pe o sacosa de alimente de la Lidl...si el baga bani grei in ea,ba mai mult primeste si ultimatumuri,daca nu imi iei aia cu 1500 de lei nu mai merge relatia...etc

Prostu are 45 de ani si ea 33(nu merita nici 200 de lei pe ora de sex,cu 300 iti iei siliconate de 20 de ani si care au cracii lucrati la sala)

Eu nu am fost atat de prost nici la 17-18 ani cand urla hormonii in barbati.....chiar si la vrsta aia daca una incerca sa ma faca de bani primea doua picioare in cur si la propriu si la figurat

Pe cuvantu meu de onoare ca asa am un stil de citit oamenii...de la o posta-i miros,chiar daca pare lipsa de modestie asa e,am mostenit calitatea asta de la o bunica de a mea"

                                                                                                                                             

Mno, când tu ești așa fandosit de la atâta școala vieții cu broderaşii de pă cartier, eu cum pot să leg un dialog?

Şi nu o zic așa de dragul de a mă afla în treabă, dar când tu, mare şmecher, că te dai ăl mai mare smecher. Când tu ai bucătăria în baie și-n baie n-ai chiuvetă, da ai canapea şi un jacuzzi ruginit şi plin de calcar; te aștepți la ce?

Sau tu, ăl' de încerci să mă agăți cu texte gen "Dacă aş fi o caracatiţă, toate cele trei inimi ar bate pentru tine"; "Dau de tine peste tot. Şi pe fb şi pe insta şi pe tinder. Stharp stalking me", "Nu stiu să-mi fac singur patul" sau direct dick pic de pe un cont cu multe litere și cifre. Şi-am multe exemple de genu, dar aleg să mă rezum la cele mai recente, că nu are rost să dezgrop inepția cu adevărata ei existență obiectivă.

Cumva în genul ăsta de situații mie mi se rupe efectiv filmul și mă-ntreb, cum e posibil să trăiești cu impresia că, cel puțin în cazul meu, ai vreo șansă?

Şi mai e o treabă, că femeia nu-i mă femeie degeaba. Femeia îți explică frumos, că e și doamnă, asta în cazul în care se respectă pe ea, că mai sunt și excepții da' nu-s eu omul care să le judece. Eu sper, da' știi și tu gluma cu sper. În cazul în care nu o știi, e ok, ești la alt nivel.

Totuși, mi se pare ireal că băieții ăștia chiar au impresia că au o șansă. Şi zic băieți, că niște bărbați nu ar face niciodată în viața asta, gesturile de le faci tu, băi coate goale și după te dai rănit când ești luat la bani mărunți.

Ah, și mai e categoria aia, de băieți care conștientizează existența celor mai puțini apți în arta conversației, dar tocmai pentru a se rupe de această categorie, apelează la diverse manevre. Una din ele fiind discuțiile superficiale gen " nu știu frate cum îi atragi". Ideea e că şi tu eşti atras "frate" într-un fel, de vrei să avem un fel de comunicare, doar ca textele tale sunt puțin mai periate. Sau par a fi. 

Că așa începeți toți orice abordare: periați, stilați spre ușor deja stricați, da ușor prea aromați. 

Adevărul e că trăim într-o lume în care de cele mai multe ori femeia e și bărbat, nu de alta, dar bărbatul nu mai e ce-a fost cândva. Nu zic, că sunt și bărbați bărbați, dar aia-s cazuri rare spre foarte rare. Astăzi toți vreți niște gospodine independente fără a oferi înapoi nici măcar un simplu "mulțumesc", ce să mai zic de altele, că acolo tot noi vă-nvățăm, pe unii. 

Ce nu realizează totuși acești indivizi e că, pentru noi, ei nu sunt decât o poticală, de nimeni nu prea vrea să-și amintească, iar de se-ntâmplă să o facem e doar pentru a scoate în evidență niște aspecte deloc prielnice imaginii virilității.

Ah și mai e un lucru de nu îl realizează multi, și anume, că femeile vorbesc și toate se află mai repede decât o să afle vreo instituție de supraveghere în istoria asta, care oricum e destul de încețoșată, mai ales acuma. Dar revenind la femei, tu crezi că dacă vorbești și cu mine și cu o prietenă de-ale mele o să ne ai pe amândouă pe sistemul "fac roială nu spoială". Sau mai sunt ăia care îmi scriu mie să o agațe pe sor-mea, nu de alta, dar sor-mea vă și face proști direct, eu măcar vă și explic de ce sunteți proști. 

Şi iar mă opresc să încerc să înțeleg. Ceva. Cât de mic. 

Un lucru totuși l-am înțeles. Nu există prietenie între un bărbat și o femeie fără rost de sexualitate. Trist, dar adevărat. Vezi, ceva. Destul de mic. 

La obârșie muză, în realitate, atunci când e să fie o chestie de termen lung, nu ești decât o simplă ...scuză

Like din like se face Elizeu

Hey, salut, cmf esti bine? Uite de ce îţi scriu. Poți să mă ajuți cu un share sau un like sau....

   Cam așa sună în ultima perioadă conversațiile cu oamenii cu care obișnuiam să socializăm. Am nevoie să fiu prieten cu tine ca să pot la nevoie să îți scriu.
 Şi-n mod normal nu mă deranjează, dar când tu, internautule, nu știi nici măcar să spui mersi mă că ți-ai rupt din activitatea pe care o făceai ca să-mi dai like-ul mult visat la un concurs care este irelevant pentru viața ta. Atunci da, am o problemă cu acest tip de "prietenie" contrafăcută.
   Sau mai sunt oamenii ăia care ți se plâng că nu îi susții și atunci când o faci, dau cu share la toți, ție îți dau cu seen, iar când le atragi atenția asupra acelui lucru ți se răspunde cu "ah, am uitat, am dat în bulk share" și cumva share-ul tău s-a pierdut în neant.
Păi ce prieteșug de netăgăduit avem noi? Cum ne numim noi camarazi, când jertfim constant oamenii care ne sunt cu adevărat alături, ca să dăm bine în realitatea virtuală?
    E cumva acest internet un altfel de realitate și ni se schimbă creierul în momentul în care ne logăm?
    Poate sunt eu prea profund ancorată în această realitate și mi se pare fantastic "cum se schimbă unii-n curve, nici măcar pentru bani.
Am vrut și eu mult timp să am like-uri pe diverse rețele de socializare, să-mi pervertesc gândirea și personalitatea ca să obțin validarea aia deformată, care în realitate contează doar pentru cei care rezonează cu ea.
    Şi-am clacat.
Şi-am plâns mult, și probabil că o să mai plâng. Pentru că mi-e milă de unii cum uită de oameni când se văd cu numărul de like-uri în căruță, dar care-și amintesc de existența "prietenilor" când au nevoie de un umăr verosimil. Când au o problemă în realitatea asta în care numărul de followerşi e egal cu zero.
    Şi iar e trist, că pe mine ai mei m-au educat într-o manieră cum rar se mai practică în zilele noastre.
Şi-o să vă zic iar de cărți, pentru că, într-un fel acolo mă ascund eu când vreau să ies din realitățile existenței actuale. Acolo pot să învăț să-mi dezvolt non-eu în excepțional, ca să pot să mai trăiesc încă un episod de genu.
    În volumul coordonat de Cristina Hermeziu "Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist" e un articol scris de un profesor de la arte cu care rezonez excepțional, poate și din prisma faptului că menționează despre Aristotel, zeul Hermes și alte elemente grecești toate aproape de sufletul meu de elen nelicențiat în ale elenilor conform FLLS, dar asta e o istorisire pe care o să o spun cu altă ocaziune.
    În articolul despre care vorbeam, Cornel Moraru vorbește despre limitele socializării, printre care astăzi se numără și distanța.

"Problema adevărată este însă că, din aceasta distanţă fizică decurge şi o distanţă culturală, mult mai greu de transgregat.

                                                           *** 

...., cu cât o societate este mai deschisă,cu atât se bazează pe un secret mai greu de descifrat, mai abstract și mai fragmentat."

 Mno, acu societatea noastră e "ca o carte deschisă" în care pute mult, da dacă-mi dai un like, te dau cu nițică parfum de vrăjeală şi mai ţine o perioadă până am nevoie din nou de un alt like de la tine.
Pe sistemul like din like se face elizeu. 

Trăim vise americane pe legi românești

  Am devenit stafiile unor popoare ce obișnuiau să trăiască într-o direcție colectivă, singuri, dar totuşi împreună la greu. 

  Stafiile unor popoare care își creau orânduire, crezând că-și fac candoare și-n ogradă, nădăjduind că ea nu se va murdări cu trecerea timpului. Erau obsedate de ordine și structură, pentru a avea unde să se refugieze, între zidurile aceluiași turn pe care-l înălțau, în comuniune la greu, aglomerând turme, sacrificând caracul pentru ca toți să poată mânca, dar tratând totul și pe toți ca pe unul.

 Acum trăim vise americane pe legi românești. Suntem doctori fără doctorii, preoți fără religie, profesori fără cultură și totuși deși conviețuim în aceeași lume, cumva trăim în lumi complet separate.

 Stau din ce în ce mai des și mă întreb dacă e vina mea că nu mă pot integra într-o plăsmuire toxică ce nu-mi oglindește concepțiile de viață.  

  E incredibil momentul când întâlnești un om care chiar știe ce vorbește, care chiar le spune pe limba ta și nu o face neasumat. 

  Indiferența în acest moment este elementul cheie. 

Sunt indiferent, ca individ, la nevoile tale. Ce vorbesc? Sunt indiferent la propriile nevoi. Nu pot să te ajut, n-am timp, nu nu nu. 
    Mereu e nu. 

  Doare atât de tare dacă te opreşti pentru o secundă din acest separatism fals, care oricum nu ajută la construcţia individuală la care tot aspiri o viaţa-ntreagă, doar ca să ajungi în acelaşi pământ, în aceleaşi patru scânduri, singur și fără nimic lumesc alături?

Halal expozeu!

Ne-am obișnuit atât de mult cu peliculele altora, că am uitat să fim regizori în ale noastre. Şi, uite așa, ajungem să ne trezim, la un moment dat, că trăim un lungmetraj în care nu știm cine e personajul principal. Asta pentru că noi, ca niște sibarţi ce suntem, n-am mai vorbit de mult cu sinele.

Şi ne trezim pasibili de amenda realității, care are, așa, un stil aparte de a ne învăța, ca un bun pedagog, că, pentru a fi belfer pentru alții, tre' să-nveţi să îți scrii propriul sinopsis.

Da', ca să poți să scrii, tre' să știi să rațiocinezi realul de fals și aparența de experiență. Şi aici intervin cărțile. Dar, te rog, a nu confunda datul în cărți, cu statul în cărți.

Că mulți ne dăm citiți și, când e să fii luat la bani mărunți, "decât ai citit", n-ai și percutat. Cu persecutatul, însă, ce să zic, mari smecheri toți.

Revin la film. Despre el vorbeam, despre filmul în care suntem, în același timp, regizor, scenarist, cameraman, actor principal și secundar dar, de cele mai multe ori, cumva, ajungem să fim doar personaje episodice. Că nu mai știm cum era cu firul narativ. Pe internet, ăștia nu ne zic, că live-ul pe rețelele sociale se face prin simpla apăsare a unui buton.

Oare e chiar așa de simplu să faci o transmisie în direct în care să emiți nimic și mii de oameni să rezoneze la nimicul tău?

Dar, astăzi, nimicul falsului e totul, iar marota ideilor e blamată de înfățișarea materială care, de altfel, prin cărți poate fi obținută ușor.
Dar se vrea acest lucru?Tind să cred că se vrea ce se dorea încă de pe vremea romanilor, cu pâine și circ, sau să mă exprim "mai aproape de casa", ca să nu ne isterizăm că dau exemple din istorie, ce scria Negruzzi în capitolul trei din Alexandru Lăpușneanul "proști, da mulți".
Nu doar că se vrea, dar se și reușește.
Suntem bombardați de informații și nu mai știm care e cum și ce interese reprezintă. Şi aici uităm să fim specialiștii filmelor noastre.
Cât pe ce să uit de cel mai important om într-un film, criticul.Criticul care vede și revede filmul, și-l mai vede de încă enşpe mii de ori, de visează cadrele, știe, aproape la fel de bine, replicile ca actorii, are finețea sunetelor muzicale de zici că-i pasăre, nu om și, după tot procesul ăsta, vine și-ți spune și părerea lui care, de cele mai multe ori, te pustiește de mândria creației.

Halal expozeu!

Zic sa să reușim să fim măcar critici în filmul ăsta care se cheamă "episodul vieții noastre".  

Câmp de flori deasupra unui cimitir de gânduri scurse din tartarul minţii

Aleg să te numesc Narcis pentru că momentan asta ești, un narcisist care se alege pe el, și zic alege pentru că te doare-n metrică de tot ceea ce te înconjoară.

E foarte simplu să ceri validare însă e foarte greu să accepți când cineva te citește pentru ceea ce ești, și anume, un egoist care se pretinde a fi un câmp de flori.

Câmp de flori deasupra unui cimitir de gânduri scurse din tartarul minții încețoșate de smogul aberațiilor pe care ţi le pui pe iterație cu prima ocazie în care ţi se dă posibilitatea.

Şi-mi pervertești gândirea, îmi înceţoşezi privirea aruncând beaturi ce vor să mă dea pe spate, să mă facă să-mi desfac picioarele ca să-ți golești parțial sau în întregime frustrările imperfecțiunilor ce te-au adus unde ești astăzi.

Stai cu lunile să scrii, drămuiești cu atenție cadența gramelor, dar uiți că realitatea te afectează mai mult decât vei recunoaște vreodată. Degeaba ești genial în stihuri, dacă vorbele tale de zi cu zi sunt mai false decât plasticul așa ziselor dive din realitatea asta virtuală în care cumva toţi am fost atraşi cum erau odinioară pirații atrași de melopeele nimfelor.

Şi tu chiar crezi în sinea ta că dacă mi-am plecat atenția și mi-am oferit dragostea mă deții. Doare să accept că am crezut în oameni și mai ales că am crezut că muzica e răspunsul la durere. O fi, pentru unii, dar pentru mine, muzica e o literatură a mișcărilor.

Pe mine muzica mă face erosul thanatosului tău, dar tu ești prea limitat ca să poți cuprinde întrega mea fiinţă într-un catren mediocru. Şi vin cu știința care mi-e cumva unica cunoștință și-ți desființez poetica de cartier, dobandită-n albume şi-n merchendise şi-n ce miniciuni îţi mai spui tu ţie, de fiecare dată când te uiţi în oglinda sufletului pustiit de amăraciunea falsului care acum ţi-a deveit realitate.

E trist.

E foarte trist.

Si mi-e milă şi silă şi-aş vrea cumva să te ajut, dar păcura ce te-nconjoară e greu de străbatut şi chiar de pot să o pătrund, nu cred că voi savura plăcerea descoperirii. Nu eşti şi nu vei fi complet niciodată când pretinzi a fi ceva ce nu ești. Şi zic ceva, pentru că pentru a fi cineva trebuie să nu accepți a fi un lucru oarecare.

Când vei accepta să te iubeşti pe tine, vei uita de Narcis şi de cufundarea în adoraţia sinelui. Vei descoperi multe, iar timpul te va învăţa că oricât de mult fugi tu de tine, la un moment dat, când nu te vei aştepta, bam, te va lovi sinele cum loveau în trecut albii negrii pe plantații.

E greu, ştiu, dar tu încă nu ştii asta încă.

Şi nu vei ştii mult timp, că eşti înconjurat de farisei ce te divinizează.

Dar ce-i pe val, ca valul trece.