Like din like se face Elizeu

Hey, salut, cmf esti bine? Uite de ce îţi scriu. Poți să mă ajuți cu un share sau un like sau....

   Cam așa sună în ultima perioadă conversațiile cu oamenii cu care obișnuiam să socializăm. Am nevoie să fiu prieten cu tine ca să pot la nevoie să îți scriu.
 Şi-n mod normal nu mă deranjează, dar când tu, internautule, nu știi nici măcar să spui mersi mă că ți-ai rupt din activitatea pe care o făceai ca să-mi dai like-ul mult visat la un concurs care este irelevant pentru viața ta. Atunci da, am o problemă cu acest tip de "prietenie" contrafăcută.
   Sau mai sunt oamenii ăia care ți se plâng că nu îi susții și atunci când o faci, dau cu share la toți, ție îți dau cu seen, iar când le atragi atenția asupra acelui lucru ți se răspunde cu "ah, am uitat, am dat în bulk share" și cumva share-ul tău s-a pierdut în neant.
Păi ce prieteșug de netăgăduit avem noi? Cum ne numim noi camarazi, când jertfim constant oamenii care ne sunt cu adevărat alături, ca să dăm bine în realitatea virtuală?
    E cumva acest internet un altfel de realitate și ni se schimbă creierul în momentul în care ne logăm?
    Poate sunt eu prea profund ancorată în această realitate și mi se pare fantastic "cum se schimbă unii-n curve, nici măcar pentru bani.
Am vrut și eu mult timp să am like-uri pe diverse rețele de socializare, să-mi pervertesc gândirea și personalitatea ca să obțin validarea aia deformată, care în realitate contează doar pentru cei care rezonează cu ea.
    Şi-am clacat.
Şi-am plâns mult, și probabil că o să mai plâng. Pentru că mi-e milă de unii cum uită de oameni când se văd cu numărul de like-uri în căruță, dar care-și amintesc de existența "prietenilor" când au nevoie de un umăr verosimil. Când au o problemă în realitatea asta în care numărul de followerşi e egal cu zero.
    Şi iar e trist, că pe mine ai mei m-au educat într-o manieră cum rar se mai practică în zilele noastre.
Şi-o să vă zic iar de cărți, pentru că, într-un fel acolo mă ascund eu când vreau să ies din realitățile existenței actuale. Acolo pot să învăț să-mi dezvolt non-eu în excepțional, ca să pot să mai trăiesc încă un episod de genu.
    În volumul coordonat de Cristina Hermeziu "Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist" e un articol scris de un profesor de la arte cu care rezonez excepțional, poate și din prisma faptului că menționează despre Aristotel, zeul Hermes și alte elemente grecești toate aproape de sufletul meu de elen nelicențiat în ale elenilor conform FLLS, dar asta e o istorisire pe care o să o spun cu altă ocaziune.
    În articolul despre care vorbeam, Cornel Moraru vorbește despre limitele socializării, printre care astăzi se numără și distanța.

"Problema adevărată este însă că, din aceasta distanţă fizică decurge şi o distanţă culturală, mult mai greu de transgregat.

                                                           *** 

...., cu cât o societate este mai deschisă,cu atât se bazează pe un secret mai greu de descifrat, mai abstract și mai fragmentat."

 Mno, acu societatea noastră e "ca o carte deschisă" în care pute mult, da dacă-mi dai un like, te dau cu nițică parfum de vrăjeală şi mai ţine o perioadă până am nevoie din nou de un alt like de la tine.
Pe sistemul like din like se face elizeu. 

Trăim vise americane pe legi românești

  Am devenit stafiile unor popoare ce obișnuiau să trăiască într-o direcție colectivă, singuri, dar totuşi împreună la greu. 

  Stafiile unor popoare care își creau orânduire, crezând că-și fac candoare și-n ogradă, nădăjduind că ea nu se va murdări cu trecerea timpului. Erau obsedate de ordine și structură, pentru a avea unde să se refugieze, între zidurile aceluiași turn pe care-l înălțau, în comuniune la greu, aglomerând turme, sacrificând caracul pentru ca toți să poată mânca, dar tratând totul și pe toți ca pe unul.

 Acum trăim vise americane pe legi românești. Suntem doctori fără doctorii, preoți fără religie, profesori fără cultură și totuși deși conviețuim în aceeași lume, cumva trăim în lumi complet separate.

 Stau din ce în ce mai des și mă întreb dacă e vina mea că nu mă pot integra într-o plăsmuire toxică ce nu-mi oglindește concepțiile de viață.  

  E incredibil momentul când întâlnești un om care chiar știe ce vorbește, care chiar le spune pe limba ta și nu o face neasumat. 

  Indiferența în acest moment este elementul cheie. 

Sunt indiferent, ca individ, la nevoile tale. Ce vorbesc? Sunt indiferent la propriile nevoi. Nu pot să te ajut, n-am timp, nu nu nu. 
    Mereu e nu. 

  Doare atât de tare dacă te opreşti pentru o secundă din acest separatism fals, care oricum nu ajută la construcţia individuală la care tot aspiri o viaţa-ntreagă, doar ca să ajungi în acelaşi pământ, în aceleaşi patru scânduri, singur și fără nimic lumesc alături?

Halal expozeu!

Ne-am obișnuit atât de mult cu peliculele altora, că am uitat să fim regizori în ale noastre. Şi, uite așa, ajungem să ne trezim, la un moment dat, că trăim un lungmetraj în care nu știm cine e personajul principal. Asta pentru că noi, ca niște sibarţi ce suntem, n-am mai vorbit de mult cu sinele.

Şi ne trezim pasibili de amenda realității, care are, așa, un stil aparte de a ne învăța, ca un bun pedagog, că, pentru a fi belfer pentru alții, tre' să-nveţi să îți scrii propriul sinopsis.

Da', ca să poți să scrii, tre' să știi să rațiocinezi realul de fals și aparența de experiență. Şi aici intervin cărțile. Dar, te rog, a nu confunda datul în cărți, cu statul în cărți.

Că mulți ne dăm citiți și, când e să fii luat la bani mărunți, "decât ai citit", n-ai și percutat. Cu persecutatul, însă, ce să zic, mari smecheri toți.

Revin la film. Despre el vorbeam, despre filmul în care suntem, în același timp, regizor, scenarist, cameraman, actor principal și secundar dar, de cele mai multe ori, cumva, ajungem să fim doar personaje episodice. Că nu mai știm cum era cu firul narativ. Pe internet, ăștia nu ne zic, că live-ul pe rețelele sociale se face prin simpla apăsare a unui buton.

Oare e chiar așa de simplu să faci o transmisie în direct în care să emiți nimic și mii de oameni să rezoneze la nimicul tău?

Dar, astăzi, nimicul falsului e totul, iar marota ideilor e blamată de înfățișarea materială care, de altfel, prin cărți poate fi obținută ușor.
Dar se vrea acest lucru?Tind să cred că se vrea ce se dorea încă de pe vremea romanilor, cu pâine și circ, sau să mă exprim "mai aproape de casa", ca să nu ne isterizăm că dau exemple din istorie, ce scria Negruzzi în capitolul trei din Alexandru Lăpușneanul "proști, da mulți".
Nu doar că se vrea, dar se și reușește.
Suntem bombardați de informații și nu mai știm care e cum și ce interese reprezintă. Şi aici uităm să fim specialiștii filmelor noastre.
Cât pe ce să uit de cel mai important om într-un film, criticul.Criticul care vede și revede filmul, și-l mai vede de încă enşpe mii de ori, de visează cadrele, știe, aproape la fel de bine, replicile ca actorii, are finețea sunetelor muzicale de zici că-i pasăre, nu om și, după tot procesul ăsta, vine și-ți spune și părerea lui care, de cele mai multe ori, te pustiește de mândria creației.

Halal expozeu!

Zic sa să reușim să fim măcar critici în filmul ăsta care se cheamă "episodul vieții noastre".  

Câmp de flori deasupra unui cimitir de gânduri scurse din tartarul minţii

Aleg să te numesc Narcis pentru că momentan asta ești, un narcisist care se alege pe el, și zic alege pentru că te doare-n metrică de tot ceea ce te înconjoară.

E foarte simplu să ceri validare însă e foarte greu să accepți când cineva te citește pentru ceea ce ești, și anume, un egoist care se pretinde a fi un câmp de flori.

Câmp de flori deasupra unui cimitir de gânduri scurse din tartarul minții încețoșate de smogul aberațiilor pe care ţi le pui pe iterație cu prima ocazie în care ţi se dă posibilitatea.

Şi-mi pervertești gândirea, îmi înceţoşezi privirea aruncând beaturi ce vor să mă dea pe spate, să mă facă să-mi desfac picioarele ca să-ți golești parțial sau în întregime frustrările imperfecțiunilor ce te-au adus unde ești astăzi.

Stai cu lunile să scrii, drămuiești cu atenție cadența gramelor, dar uiți că realitatea te afectează mai mult decât vei recunoaște vreodată. Degeaba ești genial în stihuri, dacă vorbele tale de zi cu zi sunt mai false decât plasticul așa ziselor dive din realitatea asta virtuală în care cumva toţi am fost atraşi cum erau odinioară pirații atrași de melopeele nimfelor.

Şi tu chiar crezi în sinea ta că dacă mi-am plecat atenția și mi-am oferit dragostea mă deții. Doare să accept că am crezut în oameni și mai ales că am crezut că muzica e răspunsul la durere. O fi, pentru unii, dar pentru mine, muzica e o literatură a mișcărilor.

Pe mine muzica mă face erosul thanatosului tău, dar tu ești prea limitat ca să poți cuprinde întrega mea fiinţă într-un catren mediocru. Şi vin cu știința care mi-e cumva unica cunoștință și-ți desființez poetica de cartier, dobandită-n albume şi-n merchendise şi-n ce miniciuni îţi mai spui tu ţie, de fiecare dată când te uiţi în oglinda sufletului pustiit de amăraciunea falsului care acum ţi-a deveit realitate.

E trist.

E foarte trist.

Si mi-e milă şi silă şi-aş vrea cumva să te ajut, dar păcura ce te-nconjoară e greu de străbatut şi chiar de pot să o pătrund, nu cred că voi savura plăcerea descoperirii. Nu eşti şi nu vei fi complet niciodată când pretinzi a fi ceva ce nu ești. Şi zic ceva, pentru că pentru a fi cineva trebuie să nu accepți a fi un lucru oarecare.

Când vei accepta să te iubeşti pe tine, vei uita de Narcis şi de cufundarea în adoraţia sinelui. Vei descoperi multe, iar timpul te va învăţa că oricât de mult fugi tu de tine, la un moment dat, când nu te vei aştepta, bam, te va lovi sinele cum loveau în trecut albii negrii pe plantații.

E greu, ştiu, dar tu încă nu ştii asta încă.

Şi nu vei ştii mult timp, că eşti înconjurat de farisei ce te divinizează.

Dar ce-i pe val, ca valul trece.