10 am 10 pm într-o zi de marţi

          Cât de mult ne place nouă românilor să iesim din atmosfera cotidiană şi să ne depărtăm cât vedem cu ochii de civilizaţie ca să mergem în diverse locuri şi să ne dezumanizăm, ca să zic aşa. Şi mergem la mare, mai ales acum în aceasta superbă perioadă de vară când totul este prea încins, ratb-urile încă nu s-au obişnuit că vara ar trebui să fie freon, iar unii oamenii nu au învăţat încă să se spele.
           Dar noi, ăştia de suntem sătuli de câte "suportăm", plecăm la mare. Şi plecăm cu aroganţe la mare, ele fiind mai mari sau mai mici în funcţie de staţiunea în care vom sta. Eu personal prefer vama. Da, da ştiu, s-a stricat, s-a cosmetizat, s-a, s-a ,s-a...bla bla bla... Dar oamenii sunt la fel de ok. Asta nu observa nimeni. Oamenii sunt pe distracţie, pe relaxare, pe socializare. Ieri erau nişte gagici pe lângă pătura pe care mă situam şi îi cântau "Mulţi ani trăiască" prietenei lor, cinstind-o cu o şampanie şi niste tort. În altă parte dar tot pe lănga mine, un grup de tineri construia un castel. Nişte tipi de lângă mine m-au rugat să le supraveghez pătura cât timp intră ei în mare. Şi asta pentru că ce cauţi aia găseşti.

             Pe la amiază am servit un borş de peşte foarte mişto făcut, acompaniat de un pahar de vin, iar înainte am încercat un mojito care era mai mult un fel de limonadă cu alcool, fiind servită de un chelner buclucaş pe faţa căruia se putea citi "SUNT NOU, dar vă stau la dispoziţie". Şi chelnerul meu aşadar a fost foarte ok şi mâncarea servită a fost foarte bună, vinul a fost destul de rece şi compania la masă rafinată.
              Am mai stat câteva ore la prăjeală şi doborâţi de soare ne-am îndreptat spre un apus minunat, urmat de o lună ca un şvaiţer şi un somn ca în vremurile bune din copilărie, când singura grijă era "cu ce mă joc mâine?".

Gânduri scurse din pahar

   Priveşti în gol, nimic nu mai e la fel, totul parcă are acum alte culori. Te atrag altfel culorile acum că ţi s-a luat de pe ochi un văl.
 "A fost sinistru până acum" îți șoptești ușor plimbându-ți imaginația pe malul lacului ce obişnuia să fie locul în care te ascundeai să scrii.
"Primăvară cât te-am aşteptat" se aude undeva în fundal; cineva asculta muzică românească în mijlocul pustietăţii. Eşti printre străini, dar nu eşti printre străinii tăi căci aceşti străini nu îşi împărtăşesc gândurile în aceeaşi limbă, oricum, e un sentiment plăcut să auzi ceva cunoscut.

   Minutele trec cu greutate, simţi fiecare grad al soarelui cum creşte; eşti fix ca un termometru deasupra unui vulcan ce stă să erupă.
   Pupila devine microscop, iar pe nesimţite ai schimbat peisajul, malul mării, briza, răcoare - umbreluţa de la mojito îţi face umbră în gâtul secătuit de caniculă.

  O vezi pe una plimbându-se pe plajă, se dezintegrează la cât de grasă e, celulita ei e parcă sculptată de un beţiv într-un moment de creativitate sinistră, aş spune chiar depresiv de dubios, ea şi-o arde foarte trendy sau cel puţin aşa crede ( aş face o glumă proastă, dar de data asta mă abţin, vă zic duma cu balena cu altă ocazie). 

   Revii la briza mării, la cartea pe care teoretic o citeşti, la paharul de mojito care acum e doar un lichid colorat ce nu îţi mai trezeşte nici un interes.
   Te-ai murdărit de falsitate pentru o secundă. Îţi părăseşti şezlongul şi te duci spre mare, vrei să te speli de jegul teatrului prost la care a trebuit să asişti.
    Începi să înoţi, te laşi pradă valurilor, încet, te întorci şi cu ochii închişi stai cu burta la soare purtat de valuri. 

  Plăcut, dar încă nu ţi-ai scos imaginea aia din cap.
    Ţi-ai deschis inima, sufletul îndeajuns de mult încât să te murdăreşti de falsitatea fiinţei ăleia. Urât, eşti slab de înger. 

  Te-aş ajuta, dar şi eu fac acelaşi lucru acum.

Răzbunare? Neah, prea uşor. Toate la timpu lor.

Fii atent. Crezi că poţi să fii băiat bun o viaţă întreagă? 

   Răspunde la întrebarea asta şi după spune-mi dacă mai vrei să te înhami la încă o telenovelă. Îţi zic eu una bună, dar ascultă întâi ce îţi spune vocea aia de nu o laşi să îţi vorbească, ascultă-ţi eul, ascultă-ţi sinele şi după vino să vorbim ca de la suflet la suflet şi ca de la minte care nu vrea şi nu-şi da voie să mintă.

Nu, nu eşti îndeajuns de atent, nu te concentrezi, eşti plictisit, poate eşti neinteresat, fie. 

Dedusu-l-am pe Ion Barbu

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, 

Intrată prin oglindă în mântuit azur,

Tăind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Dar întodeauna există posibilitatea să greşeşti şi atunci când ai tendinţa de a fii prea calculat, ajungi să te plafonezi înainte de a începe. Şi ce înseamnă joc secund? Cine se joacă? E linişte în oraş, zona este înmiresmată de flori de tei. O nebunie. Şi nişte ţâşnitoare udă seara nişte bănci pe care câteodata seara mai stau la poveşti tinerii. E calm aş putea să zis că-i creastă, de Bucureşti şi nu de munte. 

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi 

Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea 

Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Aş vrea să pot vedea bolta acum, să mă scufund în ea şi să uit ultimele clipe. Poetul e tăcut acum, poezia vorbeşte gândurile lui de mult apuse. Şi-un cântec pe fundal întreţine atmosfera parcă tristă, parcă sumbră, cu iz de dezamăgire cosmică. Dar după cum spuneam, nu "e" stele la capitală pentru că "e" Micul Paris. Şi bolta asta a cerului se vrea a se oglindi în mare. E şi mare pe aici, la două ore. E o fugă chiar plăcută până pe malul ei, când eşti dornic de-aventură.

Înţelegându-l pe Bacovia

    Pe străzile Bucureştiului miroase a cadavre, dar nu ştiu exact de unde. Merg şi tot merg poate poate mirosul se va disipa la un moment dat, însă parcă pare să fie din ce în ce mai persistent. 

Poezia "Cuptor" a lui George Bacovia descrie întocmai această stare de morbid. Problema e că în poezia lui, e luna iulie, iar eu trăiesc acest moment în luna mai.

   Mă rog, voi urmări pe secvenţe dreptatea bacoviană.

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.

 E luna mai şi plouă şi e urât şi totuşi cadavrele se descompun. Şi nu e nici urmă de soare şi nici de război şi totuşi miroase a mort constant. Chiar de-aş spune, zic deja un lucru cunoscut şi nimeni nu mă bagă-n seama pentru că nu aduc un lucru nou. Dar încep să înţeleg. Bacovia ne zice că pe timp de vară trebuie să părasim "Micul Paris" pentru că pute ca-n Veneţia. 

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

   Nu încă, nu au intrat studenții în sesiune, lumea aleargă încă spre metrou, "mașină" sau troleu. Studenții în general practică acest sport minunat, de asta sunt asa în formă. Ce este foarte interesant de spus e că printre ploi, mai vine soarele şi atunci toate gagicuţele ies la plimbare. Nu iau în seama mirosul sau poate că nu-l simt, din cauza parfumului prea puternic pe care îl poartă cu mândrie. Ele nu ştiu sau poate nu vor să ştie că cele două mirosuri se îmbină şi pute şi mai tare. Aparent şi iubita lui Bacovia era bună cunoscătoare a acestui truc, pentru că în strofa ce urmează pune şi el accent pe acest lucru, chiar dacă cu o strofă mai devreme a menţionat îmbrăcămintea lejera a iubitei.

Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet cadavrele se descompun…

   Mi-e teamă să deschid geamul că poate intră "mireasma" zilelor de mai, ce-ar trebui să fie înflorată şi plină de dulceaţa cireşelor ce-şi fac veacul printre noi. Cireşele din luna mai sunt din cele mai gustoase, oricât am încerca să ne ascundem după deget. Şi nu doar cireşele se coc acum, ci toată natura învie oricum. Anul acesta mai mult cu iz de mort decât cu iz floral, îmbibat de polen care trezeşte în cei alergici o reacţie neplăcută de nas înfundat îmbinat cu strănutat, care are leac în pastilele cele de toate alergiile.

   Deci Bacovia ştia ceva ceva şi în felul lui mai sadic, l-aş numi, ne-a prevestit cumva ce ne aşteaptă. Ce-i drept, nu a menţionat şi zonele în care acest miros dispare sau mai mult, nu există. Sau poate, mă gândesc eu, aşa a vrut el, să ne lase în ceaţă, pentru a avea bucuria de a-l înțelege, trăind pe propria piele experiență.