Trăim vise americane pe legi românești

  Am devenit stafiile unor popoare ce obișnuiau să trăiască într-o direcție colectivă, singuri, dar totuşi împreună la greu. 

  Stafiile unor popoare care își creau orânduire, crezând că-și fac candoare și-n ogradă, nădăjduind că ea nu se va murdări cu trecerea timpului. Erau obsedate de ordine și structură, pentru a avea unde să se refugieze, între zidurile aceluiași turn pe care-l înălțau, în comuniune la greu, aglomerând turme, sacrificând caracul pentru ca toți să poată mânca, dar tratând totul și pe toți ca pe unul.

 Acum trăim vise americane pe legi românești. Suntem doctori fără doctorii, preoți fără religie, profesori fără cultură și totuși deși conviețuim în aceeași lume, cumva trăim în lumi complet separate.

 Stau din ce în ce mai des și mă întreb dacă e vina mea că nu mă pot integra într-o plăsmuire toxică ce nu-mi oglindește concepțiile de viață.  

  E incredibil momentul când întâlnești un om care chiar știe ce vorbește, care chiar le spune pe limba ta și nu o face neasumat. 

  Indiferența în acest moment este elementul cheie. 

Sunt indiferent, ca individ, la nevoile tale. Ce vorbesc? Sunt indiferent la propriile nevoi. Nu pot să te ajut, n-am timp, nu nu nu. 
    Mereu e nu. 

  Doare atât de tare dacă te opreşti pentru o secundă din acest separatism fals, care oricum nu ajută la construcţia individuală la care tot aspiri o viaţa-ntreagă, doar ca să ajungi în acelaşi pământ, în aceleaşi patru scânduri, singur și fără nimic lumesc alături?