Hey, salut, cmf esti bine? Uite de ce îţi scriu. Poți să mă ajuți cu un share sau un like sau....
Cam așa sună în ultima perioadă conversațiile cu oamenii cu care obișnuiam să socializăm. Am nevoie să fiu prieten cu tine ca să pot la nevoie să îți scriu.
Şi-n mod normal nu mă deranjează, dar când tu, internautule, nu știi nici măcar să spui mersi mă că ți-ai rupt din activitatea pe care o făceai ca să-mi dai like-ul mult visat la un concurs care este irelevant pentru viața ta. Atunci da, am o problemă cu acest tip de "prietenie" contrafăcută.
Sau mai sunt oamenii ăia care ți se plâng că nu îi susții și atunci când o faci, dau cu share la toți, ție îți dau cu seen, iar când le atragi atenția asupra acelui lucru ți se răspunde cu "ah, am uitat, am dat în bulk share" și cumva share-ul tău s-a pierdut în neant.
Păi ce prieteșug de netăgăduit avem noi? Cum ne numim noi camarazi, când jertfim constant oamenii care ne sunt cu adevărat alături, ca să dăm bine în realitatea virtuală?
E cumva acest internet un altfel de realitate și ni se schimbă creierul în momentul în care ne logăm?
Poate sunt eu prea profund ancorată în această realitate și mi se pare fantastic "cum se schimbă unii-n curve, nici măcar pentru bani.
Am vrut și eu mult timp să am like-uri pe diverse rețele de socializare, să-mi pervertesc gândirea și personalitatea ca să obțin validarea aia deformată, care în realitate contează doar pentru cei care rezonează cu ea.
Şi-am clacat.
Şi-am plâns mult, și probabil că o să mai plâng. Pentru că mi-e milă de unii cum uită de oameni când se văd cu numărul de like-uri în căruță, dar care-și amintesc de existența "prietenilor" când au nevoie de un umăr verosimil. Când au o problemă în realitatea asta în care numărul de followerşi e egal cu zero.
Şi iar e trist, că pe mine ai mei m-au educat într-o manieră cum rar se mai practică în zilele noastre.
Şi-o să vă zic iar de cărți, pentru că, într-un fel acolo mă ascund eu când vreau să ies din realitățile existenței actuale. Acolo pot să învăț să-mi dezvolt non-eu în excepțional, ca să pot să mai trăiesc încă un episod de genu.
În volumul coordonat de Cristina Hermeziu "Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist" e un articol scris de un profesor de la arte cu care rezonez excepțional, poate și din prisma faptului că menționează despre Aristotel, zeul Hermes și alte elemente grecești toate aproape de sufletul meu de elen nelicențiat în ale elenilor conform FLLS, dar asta e o istorisire pe care o să o spun cu altă ocaziune.
În articolul despre care vorbeam, Cornel Moraru vorbește despre limitele socializării, printre care astăzi se numără și distanța.
Mno, acu societatea noastră e "ca o carte deschisă" în care pute mult, da dacă-mi dai un like, te dau cu nițică parfum de vrăjeală şi mai ţine o perioadă până am nevoie din nou de un alt like de la tine.
Pe sistemul like din like se face elizeu.
Cam așa sună în ultima perioadă conversațiile cu oamenii cu care obișnuiam să socializăm. Am nevoie să fiu prieten cu tine ca să pot la nevoie să îți scriu.
Şi-n mod normal nu mă deranjează, dar când tu, internautule, nu știi nici măcar să spui mersi mă că ți-ai rupt din activitatea pe care o făceai ca să-mi dai like-ul mult visat la un concurs care este irelevant pentru viața ta. Atunci da, am o problemă cu acest tip de "prietenie" contrafăcută.
Sau mai sunt oamenii ăia care ți se plâng că nu îi susții și atunci când o faci, dau cu share la toți, ție îți dau cu seen, iar când le atragi atenția asupra acelui lucru ți se răspunde cu "ah, am uitat, am dat în bulk share" și cumva share-ul tău s-a pierdut în neant.
Păi ce prieteșug de netăgăduit avem noi? Cum ne numim noi camarazi, când jertfim constant oamenii care ne sunt cu adevărat alături, ca să dăm bine în realitatea virtuală?
E cumva acest internet un altfel de realitate și ni se schimbă creierul în momentul în care ne logăm?
Poate sunt eu prea profund ancorată în această realitate și mi se pare fantastic "cum se schimbă unii-n curve, nici măcar pentru bani.
Am vrut și eu mult timp să am like-uri pe diverse rețele de socializare, să-mi pervertesc gândirea și personalitatea ca să obțin validarea aia deformată, care în realitate contează doar pentru cei care rezonează cu ea.
Şi-am clacat.
Şi-am plâns mult, și probabil că o să mai plâng. Pentru că mi-e milă de unii cum uită de oameni când se văd cu numărul de like-uri în căruță, dar care-și amintesc de existența "prietenilor" când au nevoie de un umăr verosimil. Când au o problemă în realitatea asta în care numărul de followerşi e egal cu zero.
Şi iar e trist, că pe mine ai mei m-au educat într-o manieră cum rar se mai practică în zilele noastre.
Şi-o să vă zic iar de cărți, pentru că, într-un fel acolo mă ascund eu când vreau să ies din realitățile existenței actuale. Acolo pot să învăț să-mi dezvolt non-eu în excepțional, ca să pot să mai trăiesc încă un episod de genu.
În volumul coordonat de Cristina Hermeziu "Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist" e un articol scris de un profesor de la arte cu care rezonez excepțional, poate și din prisma faptului că menționează despre Aristotel, zeul Hermes și alte elemente grecești toate aproape de sufletul meu de elen nelicențiat în ale elenilor conform FLLS, dar asta e o istorisire pe care o să o spun cu altă ocaziune.
În articolul despre care vorbeam, Cornel Moraru vorbește despre limitele socializării, printre care astăzi se numără și distanța.
"Problema adevărată este însă că, din aceasta distanţă fizică decurge şi o distanţă culturală, mult mai greu de transgregat.
***
...., cu cât o societate este mai deschisă,cu atât se bazează pe un secret mai greu de descifrat, mai abstract și mai fragmentat."
Mno, acu societatea noastră e "ca o carte deschisă" în care pute mult, da dacă-mi dai un like, te dau cu nițică parfum de vrăjeală şi mai ţine o perioadă până am nevoie din nou de un alt like de la tine.
Pe sistemul like din like se face elizeu.
No comments:
Post a Comment