Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Dar întodeauna există posibilitatea să greşeşti şi atunci când ai tendinţa de a fii prea calculat, ajungi să te plafonezi înainte de a începe. Şi ce înseamnă joc secund? Cine se joacă? E linişte în oraş, zona este înmiresmată de flori de tei. O nebunie. Şi nişte ţâşnitoare udă seara nişte bănci pe care câteodata seara mai stau la poveşti tinerii. E calm aş putea să zis că-i creastă, de Bucureşti şi nu de munte.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
Aş vrea să pot vedea bolta acum, să mă scufund în ea şi să uit ultimele clipe. Poetul e tăcut acum, poezia vorbeşte gândurile lui de mult apuse. Şi-un cântec pe fundal întreţine atmosfera parcă tristă, parcă sumbră, cu iz de dezamăgire cosmică. Dar după cum spuneam, nu "e" stele la capitală pentru că "e" Micul Paris. Şi bolta asta a cerului se vrea a se oglindi în mare. E şi mare pe aici, la două ore. E o fugă chiar plăcută până pe malul ei, când eşti dornic de-aventură.
No comments:
Post a Comment